ISTORIA UNITATILOR DE MASURA

Referat despre Istoria unitatilor de masura pentru lungime
Greutăţile folosite în antichitate ca măsuri de masă în terminologia actuală au fost stabilite pe baza greutăţii unui anumit număr de boabe de grâu, orez sau orz. O greutate asiro-chaldeeană denumită siclul, reprezenta, de exemplu, greutatea egală cu cea a 180 de boabe de grâu, iar greutatea romană siligna era egală cu greutatea a patru boabe de grâu. Livra era egală cu greutatea a 6912 boabe de grâu. Unităţile de măsură folosite în Franţa erau moştenite de la romani. Măsurile şi greutăţile, în sensul pe care l-am specificat, se bazau pe unităţile romane de lungime şi, respectiv, de masă pes (în franceză, pied) şi, respectiv, livra (în franceză, livre), iar unitatea de capacitate/volum era denumită amphore (corespondentul în limba romană fiind amphora, a cărei valoare reprezenta un pes cubic).

Pentru măsurările agrare, unitatea de arie pes pătrat era prea mică, din care motiv romanii au folosit unitatea jugerum, egală valoric cu dublul ariei unui pătrat cu aria de 120 pieds. Multiplii şi submultiplii unităţilor de măsură romane nu erau zecimali, deşi Romanii foloseau sistemul de numeraţie zecimal.

Numeroase unităţi de măsură romane au fost preluate de civilizaţia Europei occidentale, dar căderea Imperiului roman de occident a condus la o diversitate de obiceiuri care au generat multă confuzie. Ca urmare, Carol cel Mare, rege al francilor (768-814) şi împărat al Occidentului (800-814) a trebuit să promulge un decret privind unificarea unităţilor de măsură în toate ţările reunite sub Coroana sa, dar tentativa a eşuat odată cu Imperiul său.

Strămoşii noştrii, geto-dacii, care au trăit în spaţiul carpato-dunărean în sec 1 e. n., au folosit, ca şi alte popoare, unităţile şi măsurile de lungime cot, palmă, deget, picior, pas. Ca greutăţi şi, respectiv, măsuri de masă au folosit aşa numitele ponduri din piatră, ceramică, bronz şi plumb, iar pentru măsurarea volumului/capacităţii lichidelor erau folosite măsurile denumite, ca şi la romani, amphore.

Capitolul II
Măsurile şi greutăţile folosite de geto-daci au fost influenţate de cele folosite în statele cu care ei au avut relaţii economice şi culturale. Mărturii arheologice confirmă existenţa pe teritoriul ţării noastre a măsurilor şi greutăţilor din sistemele de măsurare grecesc şi roman, cu prioritate a celor din sistemul roman, care a a fost introdus mai întâi în Banat şi Transilvania după cucerirea după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman la începutul secolului al doilea. Unităţile şi, respectiv, măsurile de lungime pasus, palmus, digitus ale romanilor au devenit pas, palmă şi, respectiv, deget la români, iar unitatea de arie pentru suprafeţele agrare a devenit jugenul din Transilvania. Valorile acestor unităţi exprimate în unitatea metru erau, însă, diferite: de exemplu, cotul la romani şi greci era de 0,444 m şi , respectiv, 0,462 m, în timp ce la români era de 0,637 m în Moldova şi 0,664 m în Muntenia.

Măsurile,respectiv unităţile de măsură folosite pentru lungime, capacitate/volum şi, de asemenea, pentru masă (respectiv greutate) au diferit valoric între ele, de la o provincie la altă provincie românescă, deşi aveau aceeaşi denumire. De exemplu, stânjenul moldovenesc echivala cu 1,900 m în Transilvania şi cu 1,962 m în ţara Românească.

Deşi diferite valoric între ele, unităţile de măsură din Proviciile româneşti au contribuit la dezvoltarea relaţilor economice şi comerciale dintre acestea. În acelaşi timp, unitatea denumirilor acestor unităţi de măsură reflectă unitatea limbii şi culturii poporului român. Se impunea, însă, cu absolută necesitate, unificarea unităţilor de măsură, în ţările române, în prima jumătate a secolului al 19-lea, aşa cum aceasta se impusese în ţările din Europa de vest, în primul rând în Franţa, prin revoluţia din 1789.

Dezvoltarea unei noi societăţi, odată cu naşterea unor oraşe importante şi independente în Franţa, Germania şi Italia precum şi în alte ţări Europene, începând încă din secolul al 14-lea, şi dezvoltarea unei economii bazate pe industria manufacturieră şi pe agricultură, care au determinat relaţii comerciale terestre şi maritime, au constituit un stimulent puternic pentru dezvoltarea ştiinţelor teoretice -matematică, astronomie, mecanică- şi a ştiinţelor aplicate. A apărut, atunci, necesitatea imperioasă a folosirii unor unităţi de măsură unice, materializate prin "măsuri" şi "greutăţi", pentru exprimarea cantitativă a valorilor unor mărimi fizice ce se măsurau curent, atât în cadrul fiecărei ţări cât şi în relaţiile economice şi culturale dintre ele.

În ciuda încercărilor de unificare a "măsurilor" şi "greutăţilor" întreprinse de guvernul francez nu s-a reuşit să se impună folosirea aceloaraşi unităţi de măsură în întreaga Franţă. Deasemena, în întreaga Europă, inclusiv în România, precum şi în celelalte continente, continua să existe o largă diversitate de măsuri" şi greutăţi", ceea ce determina incertitudine şi confuzie în măsurările efectuate cu acestea. Compararea unor măsuri denumite ale Parisului" cu măsuri pentru aceleaşi mărimi folosite în Anglia, efectuate de un grup de savanţi, în 1742, a condus, de exemplu, la conclulzia că între unităţile de lungime pied, respectiv foot şi unităţile de masă/greutăţile livre, respectiv pound existau diferenţe de 6% şi, respectiv, 8%.

Adunarea Naţională a Constituantei a adoptat, la 26 martie 1791, principiul constituirii unui sistem de măsuri şi greutăţi" ( system des poids et mesures") bazat pe o unitate de lungime, denumită metru (de la cuvântul grecesc metron care înseamnă măsură), egală cu a 10-a milioana parte a sfertului meridianului pământesc". Definiţia aceasta a fost propusă de către o comisie numită de Academia de ştiinţe din Paris, care avea în componenţă pe următorii oameni de ştiinţă: Jean-Charles Borda, Joseph-Louis Lagrange, Pierre-Simon Laplace şi Gaspard Monge. Unităţile de arie şi volum urmau să fie egale valoric cu multiplii şi submultiplii zecimali ai metrului pătrat şi, respectiv, ai metrului cub.
Adunarea Naţională a Franţei a adoptat, de asemenea, la 6 martie 1891, şi hotărârea ca unitatea de masă/greutate să fie masa/greutatea unui decimetru cub de apă la temperatura densităţii maxime, respectiv la 4 °C.

Pe baza rezultatelor măsurărilor arcului meridianului dintre Dunkuerque şi Barcelona, efectuate de Delambre şi Mechain, a fost realizat un metru etalon cu repere din platină. Pe baza rezultatelor măsurătorilor efectuate de Antoine Laurent Lavoisier şi colaboratorii săi, asupra masei/greutăţii unui volum cunoscut de apă a fost realizat un kilogram etalon din platină.

Cele două etaloane din platină, metrul etalon şi kilogramul etalon, au fost depuse, la 22 iunie 1799, la Arhivele Republicii Franceze, primind denumirea de Metrul de la Arhive şi, respectiv, Kilogramul de la Arhive.
Pornind de la unităţile metru şi kilogram se puteau forma multiplii şi submultiplii zecimali, prin adăugarea prefixelor mili (1/1000), centi (1/100), deci (1/10) şi, respectiv, kilo (1000), hecto (100), deca (10) la denumirile metru şi gram (de exempu milimetru şi kilogram).
Întrucât era bazat pe unitatea metru, sistemul de unităţi creat în Franţa a fost denumit Sistemul Metric. Atunci, a început o nouă etapă în istoria unităţilor de măsură, etapă ce avea să ducă la Sistemul Internaţional de Unităţi (SI)